Sfarsit.

Sunt pete de sange. M-am taiat cu lacrimi ca hartia. Taioase si adanci. Ce ma ustura!!
Si curg siroaie pe obraji patati timp. Ma doare greutatea lor!
Imi sterg pistruii pictati in vreme calda.
Si uite-l cum rasare! Cum sa ma mai bucur de el?
Aduna-mi lacrimile si da-mi-le inapoi. Le arunc spre soare si il las sa le ploua iarasi peste mine.
Daca va fi sa mai plang pentru cineva,
Tot pentru tine as plange.
Nu fi trist, nu scriu despre el,
Pentru ca scriu despre mine.
M-am dezbracat in fata ta.
Am pierdut trenul. Si nu am pe cine sa dau vina.
Acum mi-e rusine. Ma arunc in gol si iti spun “la revedere”.
Cu lacrimi albastre ti-am scrijelit biletul de adio.
De fapt ti-am scris povestea din mine,
Pentru ca scriu despre tine.
Si cu lacrimi de sange te rog sa te gandesti din cand in cand la mine.

3. Pe furis se iubeau. Albastru interzis.

10:30 AM
Priveste prin geamurile ce dau in interiorul bibliotecii.
“Locul asta e atat de mare!” – inca este surprinsa; chiar si acum, dupa un an si ceva.
Locul e imbacsit de studenti si angajati; fiecare cu rostul lui. Priveste printre rafturile de la etajul 5 al lui Scott. Acolo ii place sa stea; s-a obisnuit inca din prima clipa cu ultimul etaj. Desi toate celelalte sunt identice (rafturi, carti multe, din orice domeniu, loc de studiu, cum intri in stanga si in dreapta; calculatoare imediat cum intri), tot la ultimul etaj ii place sa stea. Vede tot; cade pe ganduri, parca plutind usor pana la parter.
Vede mai usor geamurile mici din tavan, de altfel aproape singurele. Nu isi da seama daca mai ploua. De fapt.. nici nu stie daca a inceput inca sa ploua.

Ca in fiecare zi, amintirile ii joaca feste. Incercand sa nu se mai gandeasca la ceva ce odata a durut-o, isi indreapta mintea catre ceva ce acum totusi o amuza.
Isi aduce aminte de escapadele nocturne alaturi de cel pe care il iubeste si l-a iubit mereu. Imaginea celor cinci, zece minute petrecute noaptea pe furis, alaturi de el, i se deseneaza pe gemul din fata ei.
Cum statea la el in brate, cum se priveau fara sa isi spuna nimic; doar tristetea li se putea citi in priviri; cum mergeau noaptea pe gradiste cu prietenii lor, ce le-au fost totodata complici la acea escapada ce pentru ei nu mai era un secret.
La el in brate se simtea ocorotita; mai mult rau isi faceau si faceau si altora, desi ceea ce nu stii nu te poate rani. Dar ei se iubeau. Nu era un secret. Fiecare apartinea altcuiva, in fata lumii, dar noaptea ii lega de fiecare data pe Ei doi. Noaptea Ei doi erau impreuna. Noaptea, gelozia ii manca pe amandoi, noaptea se sarutau in voie, se strangeau in brate si nu si-ar mai fi dat drumul.
Cateodata furau cateva ore din zile pentru a se dedica unul altuia, desi niciodata suficiente, niciodata cum si-ar fi dorit; “somnul de dupa-amiaza” i-l dedica lui.

Asternuturile le-au pastrat mirosul dragostei; nu i-au respins, dar le-au incurajat iubirea.
Fiecare coltisor al camerei ei l-a recunoscut si l-a acoperit dupa-amiezile cand ea.. trebuia sa.. doarma.
S-au acceptat si s-au iubit, cum nu o mai facusera.. departe de ochii lumii; trebuiau sa fure din clipele care candva erau ale lor; se furisau, de parca a iubi e rusinos. Se imbatau in gustul lacrimilor varsate impreuna, dar orgoliul nu ii aducea inapoi in ochii tuturor, sub privirile ce nu de putine ori i-au zarit impreuna.
“Ce faceai?
Ma uitam la albumul asta! Hai sa ne uitam impreuna!
Nu.. nu..” – ii raspundea El, cu glasul tremurand.
Lacrimile ii aluneca usor pe obraji.
“Nu mai plange! Nu mai are niciun rost!”
Asa tare o dureau cuvintele alea..

Acum sub aceleasi priviri, existau alti ei.. neimportanti.
Ei, in schimb, erau copiii noptii, caldura ei; ii ofereau farama lor de iubire fara rusine, fara teama; imprasatiau lacrimi sarate, cuvinte nerostite, sunete surde, saruturi mute, gemete linistite.. toate ramaneau in noapte, ca amprenta a iubirii de care de descatusau cu fiecare ocazie, ca dovada a escapadelor ce ii desparteau de fiecare data tot mai mult de ei. Nu gaseau la nimeni ce gaseau unul la celalalt.
Se iubeau si nu era nevoie de aprobare.
S-au iubit in spatele perdelei, mai intens si mai puternic, parca.. asa cum le spunea profa lor de biologie, in clasa a 10-a.
Da.. de atunci sunt impreuna.

12:30 PM.
Se uita in jurul ei. Aceiasi pereti, oarecum reci, intr-o lumina oarba, dar care totusi o linistesc. Sunt oaza ei de liniste cand are nevoie. Nu conteaza ca vrea doar sa citeasca, sa invete, sau pur si simplu sa se gandeasca, sa planifice, sa caute solutii. Biblioteca i-a cunoscut si lacrimile si zambetele false si rasul zgomotos si bucuriile alaturi de colegi; podeaua etajului cinci al bibliotecii le-a fost pat cand le era somn, masa cand vroiau sa manance si sala de cinema cand vroiau sa se uite la un film.

4:00 PM
“So.. what do u think about her?” – e intrebata de Matias.
Rapid prin fata, ii trec ochii lui albastri.
Melancolica, se gandeste la El al ei.
Nu a vazut la nimeni stralucirea pe care o vede atunci cand se uita la El; privirea calda, vocea grijulie, bratele puternice, sufletul slab ca al ei, ratiune ceva mai puternica, dar lasata totusi in voia inimii. Zambeste totusi si se gandeste la ce ii spune El tot timpul.
“Va fi bine.. ne va fi bine!”

Revenindu-si pe moment, ii raspunde la intrebare:
“Well, I think she’s ok. I like her. Why? Don’t u like her?”
Nu a avut timp sa auda raspunsul.
Parca cel ce statea in fata ei o intreba la ce se gandeste.
Incapabila de un raspuns insa, privea prin el si prin peretele de care era rezemat. Suntele ii treceau pe langa ureche, neintelegand, neauzind nimic.

Albastrul.. ala a trimis-o la El: albastru senin... pur, clar, prin care totusi poate privi doar Ea; limpede pentru Ea; tulbure pentru ceilalti.
Albastrul ei. Acum, legal.
Acum fara frica, fara teama.. e al lor.

10:41 PM
Acum.. plin de dorinta si mistuit de dor.

[POATE] va urma..

1. Iubire pe doua sensuri.

“Te trezesti? E déjà E 7:30!”
Sare ca arsa.
“Ahh ce tarziu e!”
In doi timpi si trei miscari e gata. Nu mananca. Nu vrea. Ii e lene sau nu ii e foame. Nu prea acorda importanta motivului.
Se imbraca rapid. Se gandeste ca i-ar placea sa o vada asa. Pantalonii aia negri cad foarte bine pe ea. Una dintre bluzele ei preferate, albastra, culoarea lui preferata. Tenesii care atat de mult i-au placut si nu a plecat de acolo pana nu i-a cumparat: tot albastri.
In autobuzul rece si cald, privirile sunt atintite asupra ei. Nu stie daca ea e de vina sau ghiozdanul ei, plin de ursuleti, delfini, soricei sau catzei si insigne, reflectand personalitatea unui copil plin de viata, ce refuza a se maturiza, desi se indrepta spre punctul asta mai repede decat isi inchipuie. Copil cu suflet pur, dar patat de rautatea ce il inconjoara, visele si dorinta de culoare, aparandu-l de ceea ce e rau, de griul unora si de fontul negru al altora. Copila totusi matura, stie ce inseamna sa infrunti un rau, dar a carei naivitate e data de gol cu fiecare ocazie ivita. Si stie ca e naiva.. doar a crescut; vede, analizeaza, simte si acorda o a doua sansa. Mereu. Desigur, cunoaste si punctul. Doar ca ii e mai greu sa il puna. Ajunge la el mai greu.. dar sigur! Cand nu te astepti spune stop, pe nesimtite. Poti intelege mesajul din ceea ce spune, cum spune si cum se poarta. Nu ii place sa faca asta. Nu de putine ori se intoarce atunci cand cu durere a spus “stop”, pentru ca simte, vrea, crede ca merita; se intoarece pentru ca ii e dor.
Dar atunci cand, in naivitatea ei crede ca e bine, crede in parerile de rau, desi lipsa faptelor ar trebuia sa spuna mai multe, gaseste ratiunea de care are nevoie si pleaca, pentru ultima oara, fara a se mai uita in urma. Din cand in cand priveste o poza, zambeste fara niciun regret, amintirea pastrandu-o totusi nepatata.
In ochii obositi si calzi se observa licarul unui suras si se citeste linistea. Acum e libera. A durut-o, dar durerea nu este decat slabiciunea ce i-a parasit trupul, sufletul.. mintea.

Cu un zambet trist priveste un alt “noi”: o mangaiere, un sarut. Imaginea dispare cu 15 km la ora. Desi stie ca astfel de poze o vor “incanta” tot drumul, nu isi dezlipeste privirea de geam. Ii place aglomeratia, ii place sa vada oameni trecand, masini parcate, semafoare ce intarzie a se inverzi, case care mai de care mai frumoase, iarba inca verde, tunsa scurt.. flori inca pline de viata; benzinarii pline, studenti in primul an, ce se uita nedumeriti in jurul lor, neavand idée unde se afla in acest nou “oras”, care pe cat de multi atrage, pe atat de putini ii gazduieste pana la sfarsit; sunt dezorientati, cu harta intr-o mana, dar cu privirea atintita pe una din hartile mari ce le gasesti din loc in loc in campus si cu urechile ciulite, ascultandu-l pe cel pe care tocmai l-au intrebat unde este parcarea de la Vanier College.
Zambeste. Asa a fost si ea anul trecut, in primele doua saptamani.

Amintirile ii joaca feste. Gandurile se amesteca cu dorinta si speranta. Vantul ii bate usor in fata; frigul ii strapunge trupul si bratele-i descoperite. Si o doare raceala soarelui. Un claxon o face sa tresara. Nu a mai auzit decat un claxon de cand e aici.
Ridica ochii; privirea i se reflecta usor in geamul murdar, sub atenta analiza a soarelui. Analizeaza o cladire in constructie de parca ar avea ceva spectaculos, atat de atenta e.
Are! Filmul escapadelor in “ruine”, inregistrat acum patru ani, cu ei doi in prim plan, se deruleaza rapid prin fata-i.
Dependenta de el, nu va renunta.
Ii e dor sa il trezeasca cu un sarut, sa se piarda in bratele lui, in asternuturile patate de dragoste.
A incercat de atatea ori sa stinga toate noptile in care se dezbracau de simtiri si se imbracau in sentimentele de dragoste ce ii lega.
Luni de-a randul a rostit cuvinte reci si a incercat sa se piarda in escapade esuate. Credea ca va reusi. Sentimentele pe care insa le ascundea destul de prost o dureau mai tare decat l-ar fi durut pe el cuvintele lipsite de substrat si baza reala. O tradau miscarile, privirea, lacrimile ce inundau perna nopti la rand, emotiile traite la citirea vestilor de la el. Isi trada propriul suflet. A incercat timp de 15 luni sa invinga ceva ce era invincibil in fata sufletului ei blonav de El, dependent de drogul ce i-a fost oferit, mereu insotit de aceeasi promisiune ca nu ii va lipsi vreodata. Spera in ei, desi nu mai credea. Nu il iubea pentru ca o iubea. Il iubea pentru ca il iubea. Si atat. Si era convinsa ca nu se va spulbera ceea ce a facut-o sa zambeasca, sa zboare fara aripi, sa isi cladeasca visuri si sa mearga mai departe pentru ele, sa isi faca sperante in care sa creada.
Ceea ce a incercat ea, a incercat si el, adaugand poate putina sare si putin piper pe alocuri. Sufletul ii plangea nopti si zile pana in momentul in care a urlat ca el nu mai poate.
Sufletele nu sunt de vanzare. Nu ale lor. Nu le-au putut oferi in schimbul ratiunii. Le-au inchiriat pe o perioada de timp, cand, cu fiecare secunda, durerea era mai apasatoare.

Teama de a se revedea i-a indreptat spre a-si recupera ceea ce dadusera de bunavoie si spre ceea ce credeau pierdut.
S-au regasit. Nimic nu a fost pierdut, ba din contra, se accentuase totul...
.. in asemenea hal..

[POATE] va continua..

Nonsens de August.

Plec.
Un gandac ce s-a oprit din zbor pentru mine.
O bulina albastra ce s-a desprins din foaia caietului ala vechi. De romana.
Un pisoi ce s-a oprit in fata mea. Era cam abatut. Mie imi plac pisicile. Si pe asta o iubesc.
Un copilas ce se uita la mine cu ochii lui albastri si blanzi. E un copilas puternic. Nu vrea sa planga. Zice ca o sa fie bine.
Il cred. Copiii nu mint.  Nu copilul asta.
Mi-a castigat inima. Si nu toti copiii reusesc sa faca asta. De fapt niciunul nu a reusit.
Ciudat.
Pe toate le ..las acum. Dar o sa le port cu mine.
Tu vii cu mine.
O sa va scriu un cantec. Si o sa stii ca le iubesc.
Nu te las in urma. Repet. Tu mergi cu mine. Mereu.
Zbori, te tarasti, sari, mergi incet, alergi.
O sa iti dai seama ca te iubesc.
Visezi! 
Speri! 
Crezi! 
Si eu te iubesc.