Pe podea zac norii mai linistiti astazi decat acum doua zile cand au suparat marea. Soarele bate mult mai tare, aici sus, iar cerul e la fel de frumos si linistit ca marea intr-o zi caniculara.
Privesc jocul zilelor trecute prin perdeaua trecuta de vreme. In sfarsit un zambet!
Un lac de lumini, o mare de oameni si un ocean de locuri care imi trec pe sub ochi ori de cate ori plec si..
“Si ce?
Si atat!” – o tai scurt propriului gand.
De fapt ne desparte!
“Sau va apropie?”
Imi ascult muta gandurile frante pe alocuri. E un pic ciudat cand ceea ce ne apropie ne desparte in acelasi timp.
“Ce?”
Raspunsul e simplu: TOT!
Obsesivi.. se aruca, isi fac planuri, viseaza, asculta, se inraiesc, se dueleaza, pariaza ca si la un joc de noroc; aduc in prim plan fraze ieftine, cuvinte pompoase, lipsite de farmec. Ma plictisesc profund si adorm linistita si usor amuzata, de fiecare data.
Sunt trezita de zgomotul de afara. Unul dintre ei, mai indraznet din fire bate la usa. Din spatele ei, ii raspund scurt:
“E incuiata!
Deschide-o, te rog!
Cheia e la el!”
Deja nu mai sunt prezenta in spatele usii, dar aud cum pasii lui au amutit, curajul de mai devreme evaporandu-se usor.
Ploaia pune stapanire pe loc. Aud cum tuna, totul e prea frumos! Imi place sa lenevesc atunci cand e furtuna.
Iti las un bilet.
“Spune-le sa ma lase pentru ca sunt fericita. Sa nu mai caute o alta cheie pentru ca nu exista dublura si nici iala nu o voi schimba. Sunt jos.. dorm. Trezeste-ma cand te intorci acasa. Vreau sa vin cu tine.
Te iubesc,
C.”
P.S.: Sa nu lasi usa deschisa.
